luni, 1 noiembrie 2010

Cea mai...

O inlantuire de definitii: cea mai veche indeletnicire din lume e curvasaraia; cea mai curva indeletnicire din lume mi se pare a fi, din ce in ce mai evident, politica...
Nu urmaresc barfele cancaniene, desi poate as avea timp, iar uneori prostia semenilor ma distreaza. Dar uneori cateva dintre aceste barfe se amesteca printre stirile pe care consecvent le urmaresc. Astazi am aflat despre una dintre, se zice, nenumaratele, picantele, cvasihollyoodienele aventuri/relatii/iubiri/curvasarii pe care exministrul Finantelor, Sebastian Vladescu, le-a avut de-a lungul timpului, cea cu individa careia acest gibon – vorba lui Busu – ii era nas de cununie si careia ii botezase fetita: Irina (candva, poate si acum) Boureanu, sotia la fel de nesuferitului pedelist argesean.
De la numirea ca responsabili in relatia cu vulgul a nevinovatului si chiar simpaticului Dan Bittman si a virulentului, dar, in fond, naturalului Andrei Gheorghe, Vladescu mi s-a parut suspect. Intr-o perioada in care se hotara cam cat valoreaza pielea romanului viu sau mort, gibonul pe post de ministru de Finante poza intr-un haiduc ce urma sa rastoarne clasicele oranduieli si responsabilitati politice. Tocmai cand disciplina si seriozitatea trebuiau sa se impuna mai mult ca oricand... Ce a urmat stim cu totii...
Ma gandeam la decenta. Am ezitat pana acum sa tastez cuvantul, nu pentru ca as pune un pret absolut pe aceasta notiune. Dar ma refer mai degraba la decenta fata de sine, la un self-respect pe care Vladescu si l-ar datora. Sodomizat cateva luni la rand de nemultumirea tuturor vizavi de prestatia sa ca ministru, ar fi trebuit probabil sa aiba decenta sa se retraga pentru o perioada din viata publica (poate ar fi prea mult daca as spune sa se retraga pur si simplu din viata...). Dand interviuri prin publicatii colorate, Sebica se incapataneaza sa atraga atentia asupra sa. Asupra sa si a armasaroaicelor cu care s-a tavalit pe unde a putut...
Mi-e mila si sila totodata...

miercuri, 27 octombrie 2010

Unii nu cred

Unii nu cred in minuni. Printre ei ma numaram si eu pana acum un an si ceva. Minunea mea se numeste Matei-Alexandru...










In loc de inceput

Am evitat de cand ma stiu formule de genul: "Incepand de azi, voi..." sau, si mai mult, "Incepand de azi, nu voi mai...". Pentru ca, pe cat de autoritar suna, pe atat de sigur sunt ca acel ceva isi va gasi locul in delasare, renuntare, uitare.
Am zis "am evitat"? Hm... deja sunt imprecis in formule si risc sa va dezinformez. Dimpotriva, formula mai corecta ar fi: "am evitat, desi mai tot timpul nu am reusit". Tocmai de aia mi-am zis: hai sa ma dezamagesc inca o data. Mi-am pus rabdarea la incercare si iata-mi bloguletzul, semn de incapatanare (poate deznadajduita) de a tine pasul cu noul ori poate semn de imbatranire (precoce/prematura, as zice, daca as lua in calcul media sperantei de viata pe cap de locuitor). Bloguletz pe care mai mult ca sigur il voi azvarli curand in delasare, renuntare si uitare.
Bun. Poate ca mai e pana atunci. Imi rascolesc putin memoria si va ofer o zicere rimbaldiana care m-a bantuit demult si care m-a insotit inca din junete: "Un jour, j'ai assis la Beaute sur mes genoux. – Et je l'ai trouvee amere. – Et je l'ai injuriee" (Une saison en Enfer).